Săracii, mai ales cei cu duhul, au votat cu furie. Nu cu speranță, ci cu un soi de răzbunare mocnită. Au fost convinși că „ăia de sus” vor fi, în sfârșit, trași la răspundere. Că bogații, profitorii, hoții cu gulere albe vor plăti pentru ani de umilință. Că votul lor va aduce o revoluție în care cei mulți vor fi în sfârșit ascultați, iar cei privilegiați vor fi clătinați din temelii. Dar realitatea post-alegeri e o palmă crudă: criza care vine nu va lovi în vilele cu pază privată, ci în garsonierele friguroase din cartierele sărace.
Se vor tăia de la ajutoare sociale. De la voucherele pentru alimente. De la subvențiile la căldură. Se anunță creșteri de taxe, accize și prețuri, toate suportate tot de cei care abia își duc traiul de pe o zi pe alta. Nimeni nu atinge pensiile speciale. Nimeni nu deranjează adevăratele surse de risipă. Pentru că n-au fost alea niciodată ținta reală.
Paradoxul e crud: cei care au crezut că prin votul lor vor pedepsi elita politică și economică au ajuns, din nou, victimele perfecte. Au fost mințiți frumos, mângâiați pe suflet, li s-a spus că „a venit timpul lor”. Dar timpul lor n-a venit. „Țara” asta nu pare niciodată să includă și satele fără medici, bătrânii cu pensii de mizerie sau copiii care învață flămânzi.
Cei care trăiesc din salarii minime și pensii amărâte sunt primii sacrificați, pentru că nu au forță să riposteze. Sunt manipulați cu ușurință, ținuți în sărăcie tocmai pentru a rămâne dependenți de stat și de promisiunile lui. Iar la final, când criza va mătura ce-a mai rămas din bunăstarea lor fragilă, li se va spune din nou că „nu sunt bani”.
România nu intră în criză din greșeală. Intră cu ochii deschiși, ghidată de lideri care vorbesc despre solidaritate în timp ce sacrifică exact pe cei care au avut încredere în ei. Și poate că data viitoare, când se va cere iar „o șansă pentru cei mulți”, cei mulți se vor întreba cui îi servesc, de fapt, promisiunile.
Și poate că da, o parte dintre cei care au trăit ani de zile exclusiv din ajutoare, fără să miște un deget, fără să caute muncă, fără să contribuie cu nimic, își merită soarta. Când trăiești doar din ce-ți dă statul, nu te plânge când statul te lasă la fund. Munca nu e opțională într-o societate care vrea progres. Criza va fi, poate, cea mai dură lecție de responsabilitate.
