România nu e la un pas de colaps. Este deja într-un colaps tăcut, în care economia gâfâie, încrederea cetățenilor s-a prăbușit, iar speranța a fost exportată – împreună cu peste 5 milioane de români, plecați în exil economic. În tot acest timp, la cârma țării, impostura și incompetența au fost ridicate la rang de politică de stat.
În administrația publică românească, incompetența nu este o excepție, ci regula. Nu mai este vorba doar despre greșeli punctuale, ci despre un sistem întreg care a fost clădit pe pile, relații și obediență. Funcționari numiți politic, fără concursuri reale, cu CV-uri subțiri și pretenții uriașe, îngroapă zilnic instituțiile statului. Iar costul acestui cancer bugetar îl plătim noi, toți ceilalți – cei care încă muncim, încă plătim taxe, încă mai credem că statul are obligația de a lucra în interesul public.
În fața prăpastiei bugetare în care ne aflăm, în loc să înceapă cu tăierea risipei și reforma reală a administrației publice, guvernanții se pregătesc, din nou, să strângă șurubul acolo unde le este cel mai ușor: la cei care muncesc, care produc și care contribuie. Se vorbește despre noi taxe, despre impozite mai mari pe muncă, despre reducerea unor beneficii sociale minime – în timp ce pensiile speciale rămân intacte, salariile uriașe din agențiile-fantomă nu se ating, iar sinecurile se multiplică în fiecare an electoral.
România nu duce lipsă de bani. Duce lipsă de responsabilitate. Risipa este colosală. Avem comune cu un angajat la patru locuitori, spitale fără medici dar cu directori, școli fără elevi dar cu șefi de personal, instituții paralele cu aceleași atribuții și bugete sfidătoare. Nimeni nu e tras la răspundere. Nimeni nu plătește pentru eșec.
Fiecare Guvern promite „reformă”, dar nu face decât să rostogolească minciuna. Acum, din nou, ni se cere „solidaritate”. Ni se spune că trebuie să strângem cureaua. Dar statul român nu și-a strâns niciodată cureaua. Doar poporul a făcut-o.
Este nevoie de mai mult decât de măsuri fiscale. E nevoie de curaj politic. De o reformă profundă a sistemului bugetar, de criterii reale de competență, de evaluări serioase și de concedierea celor care dovedesc incompetență sau lipsă de performanță. E nevoie să închidem robinetele prin care se scurg miliarde din buget – contracte cu dedicație, achiziții umflate, sinecuri și instituții inutile.
România poate fi salvată. Timpul vorbelor a trecut. E vremea responsabilității. Sau a prăbușirii totale.
