Elevii suceveni blocați în Dubai, Doha și alte orașe din Orientul Mijlociu, în urma escaladării conflictului din Iran, trăiesc zile de incertitudine departe de casă. Sunt copii plecați în vacanță, în excursii organizate sau alături de familii, iar acum se confruntă cu anulări de zboruri, spații aeriene închise și teama firească generată de un context geopolitic tensionat.
Și totuși, dincolo de îngrijorarea legitimă pentru siguranța lor, spațiul public a fost invadat de un alt tip de reacție: bucuria cinică a unora. Comentarii de tipul „ce le trebuie la Dubai?” sau „să meargă în România, că avem destule obiective turistice” au curs fără reținere. De parcă o vacanță într-o destinație externă ar fi o vină, iar o situație neprevăzută ar fi o pedeapsă meritată.
Dubai și Doha nu sunt simboluri ale aroganței, ci destinații turistice globale, la fel ca Roma, Paris sau Barcelona. Faptul că niște părinți au muncit și au ales să își ducă copiii într-o astfel de vacanță nu ar trebui să nască frustrări colective. Banii sunt câștigați legal, taxele sunt plătite, iar deciziile privind modul în care sunt cheltuiți țin strict de fiecare familie.
Trăim, cel puțin teoretic, într-o democrație. Libertatea înseamnă inclusiv dreptul de a călători unde dorești, în limitele legii și ale posibilităților financiare. A contesta acest drept doar pentru că „alții nu își permit” este o formă periculoasă de nivelare prin invidie.
Nu putem priva un copil de bucuriile vieții doar pentru a nu răni orgoliul altuia. Ar fi ca și cum i-ai cere unui om să nu-și repare acoperișul casei pentru că vecinul nu are bani să și-l repare pe al lui. Nu acesta este spiritul unei societăți sănătoase.
Conflictul din Iran a generat închiderea temporară a unor rute aeriene și o stare de alertă în regiune. În astfel de momente, solidaritatea ar trebui să fie reflexul nostru natural. Vorbim despre copii care poate plâng în camere de hotel, despre părinți care sună din oră în oră agențiile de turism, despre profesori sau însoțitori care încearcă să păstreze calmul într-o situație pe care nu o controlează.
În schimb, am văzut satisfacție și ironii. Am văzut oameni care aproape că se bucurau că „le-a dat Dumnezeu o lecție”. Această reacție spune mai multe despre noi ca societate decât despre destinația aleasă de niște elevi.
Există și vocea celor care spun că avem destule obiective turistice în România. Da, avem. Și ar trebui promovate, susținute și vizitate. Dar patriotismul nu se impune prin interdicții morale și nici prin rușinarea celor care aleg altceva.
Problema reală nu este că unii ajung la Dubai, ci că alții nu au șansa să ajungă nici la mare, nici la munte. Soluția nu este să tragem în jos pe cei care pot, ci să construim un mediu în care tot mai mulți să își permită mai mult. Ambiția de a crește nivelul de trai ar trebui să înlocuiască obsesia pentru „capra vecinului”.
Cu o mentalitate blocată în anii ’90, în care succesul altuia este automat suspect și pedepsit prin batjocură, nu vom evolua prea mult. Dacă ne vom lăsa conduși de discursuri nostalgice despre „industria calului” și de filozofii simpliste reduse la „apă, hrană, energie”, riscăm să transformăm România într-un spațiu tot mai puțin frecventabil – economic, social și moral.
Astăzi nu discutăm despre opulență. Discutăm despre niște copii aflați într-o situație dificilă, departe de familie. În loc să judecăm destinația, ar fi mai util să ne gândim la siguranța lor și la lecția de empatie pe care, din păcate, mulți dintre noi încă nu am învățat-o.
Democrația înseamnă libertate, dar și responsabilitate. Iar prima formă de responsabilitate este să nu ne pierdem omenia atunci când alții trec prin momente grele.
