Nicolae Iorga spunea, cu înțelepciunea și severitatea celui care și-a cunoscut bine neamul: „Fiecare națiune are conducătorii pe care îi merită”. Nu era o insultă, ci o oglindă. Una în care, vrem sau nu, ajungem să ne privim din cinci în cinci ani. Iar în această primăvară electorală, România se va privi în două oglinzi foarte diferite: Nicușor Dan și George Simion.
Nicușor Dan este întruchiparea tehnocratului: rezervat, matematician la bază, adesea perceput ca lipsit de carismă, dar riguros, calculat și predictibil. Nu urlă, nu vrea să placă tuturor și pare că mai degrabă ar negocia cu o formulă decât cu un partid. Defectul lui? Lipsa empatiei publice. Este greu de digerat pentru o țară în care oamenii nu vor doar soluții, ci și speranță livrată în cuvinte simple și calde. Cu toate acestea, el oferă o promisiune: stabilitate și ordine într-un peisaj politic mereu aproape de colaps.
De partea cealaltă, George Simion este produsul unei Românii dezamăgite, agitate, flămânde de identitate. Are verb, are aplomb, și mai ales are instinctul de a atinge coarda sensibilă a celor care se simt abandonați. Este carismatic, apropiat de popor, dar adesea alunecă periculos spre populism și simplificări grosolane. Nu are un plan coerent, ci o viziune bazată pe emoție și adversitate: împotriva sistemului, împotriva străinilor, împotriva „trădătorilor”. Defectul lui? Poate aprinde o mulțime, dar nu o poate conduce cu mintea rece.
Această finală nu este doar o confruntare între doi candidați. Este o radiografie a României. Nicușor Dan reprezintă România rațională, urbană, educată, care speră într-o administrație curată. George Simion întruchipează România viscerală, frustrată, care vrea schimbare cu orice preț, chiar și fără garanții.
Pe cine alegem? Răspunsul nu vorbește doar despre viitorul președinte, ci despre noi înșine. Despre ce vrem, ce merităm și ce suntem dispuși să acceptăm.
Dacă Iorga avea dreptate – și, din păcate, o avea adesea – atunci rezultatul alegerilor va spune mai multe despre popor decât despre candidați.
