Duminică, 23 mai 2021, Mănăstirea Dragomirna se „îmbracă” în straie de sărbătoare de hramul bisericii. Sărbătorit în duminica de la 50 de zile de la Paște, Pogorârea Sfântului Duh reprezintă o zi specială pentru credincioșii creștin ortodocși.
„Slujba de duminică este o slujbă specială, slujba de Rusalii, slujba de Pogorârea Duhului Sfânt, una dintre cele mai importante sărbători, care în popor se numește Duminica mare, adică este mai mare decât celelalte duminici. Este hramul mănăstirii de când a fost ea întemeiată. Este dat de Anastasie Crimca, ca și ctitor, acest hram. Întotdeauna, Dragomirna a avut slujba arhierească, va veni și Presfințitul Damaschin. Slujba se va desfășura afară, pe scenă. Noi nădăjduim să nu plouă. Slujba este specială în sensul că nu este numai Liturghie ci și Vecernia. La Vecernie se vor cinsti ramurile de tei, care vor fi împărțite credincioșilor, ramurile de tei reprezentând darurile Duhului Sfânt, care coboară asupra oamenilor. Bunătatea, dragostea, răbdarea sunt darurile Duhului Sfânt, de aceea este foarte importantă această sărbătoare care este închinată numai Duhului Sfânt. Ulterior, vor fi împărțite pachete la toți oamenii, pachete tradiționale cu sarmale, cozonac. În general, la hramul Mănăstirii vin oamenii din împrejurimi îmbrăcați în haine tradiționale. Și chiar dacă nu au în întregime costumul, cel puțin ia este prezentă”, a declarat stavrofora Maria Magdalena Gherghină, stareța Mănăstirii Dragomirna.
Aşezată între blândele coline ale Bucovinei, la 12 kilometri spre miazănoapte faţă de fosta reşedinţă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi a mitropoliţilor Moldovei, Mănăstirea Dragomirna se înalţă ca un arbore în timp, între ziduri de cetate. Zidită parcă pentru a înfrunta înălţimile, în cautare de mai multă lumină în apropierea codrilor, umbrită de o perdea de brazi şi oglindită maiestuos în apa lacului din apropiere, acest lăcaş de închinare, prin vechimea sa, prin originalitatea stilului, prin eleganţa şi soliditatea formei, prin pitoresc, trezeşte admiraţia fiecărui vizitator, astfel că în faţa ei evlaviosul închinător este tot atât de impresionat ca şi istoricul şi omul de artă.
Dincolo de frumuseţea peisajului, de neobişnuitul locului, ceea ce produce o impresie de neuitat, este eleganţa ciudată a monumentului, cu rigori geometrice de mare rafinament, cu o siluetă unică prin proporţiile şi unitatea volumului, dintre toate celelalte monumente moldoveneşti medievale.
Probabil tocmai această unicitate a monumentului a atras încă de timpuriu atenţia specialiştilor, care după epocă şi împrejurări au enunţat judecăţi de valoare diferite, dar marcând întotdeauna profunda lui originalitate. Nicolae Iorga vorbea despre frumuseţea fără pereche a Dragomirnei, despre măreţia ei şi despre impresia totală pe care o face asupra privitorilor.
Mănăstirea Dragomirna este un complex mănăstiresc fortificat din România, construit în perioada 1602-1609 în satul Mitocu Dragomirnei din comuna omonimă de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Ea este situată în apropierea pădurii Dragomirna, la o distanță de 12 kilometri de orașul Suceava. Ansamblul de la Dragomirna, construit la graniţa dintre două veacuri, se situează la două etape ale stilului moldovenesc. Complexul de artă medievală mănăstirea Dragomirna, este compus din biserica mică sau a schitului, biserica mare, zidurile de apărare, vechea clădire a egumeniei, cele cinci turnuri, chiliile şi paraclisul.
Data tradiţională a întemeierii Dragomirnei este anul 1602, însă se presupune că viaţa monahală în aceste ţinuturi este mult mai veche. Sigur este că mănăstirea Dragomirna, îşi are începutul în anul 1602, aşa după cum aflăm din pisania de deasupra uşii de intrare a bisericii mici numită iniţial a schitului şi aflată astazi în cimitirul mănăstirii.
Din această bisanie scrisă în limba slavonă, aflăm că în anul 1602, smeriţii robi şi închinători ai sfintei Treimi, Chir Anastasie Crimcovici fost episcop de Rădăuţi şi Pan Lupu Stroici, mare logofăt şi fratele său Pan Simion, mare vistier, au ridicat din temelie acest mic lăcaş.
Încă de la construcţia acestei prime biserici, se subînţelege dorinţa lui Crimca de a înălţa un edificiu de tip nou, ieşit din făgaşul obişnuinţei. Forma poligonală a pridvorului, cu un singur precedent în arhitectura moldovenească, la biserica din Bălineşti a logofătului Tăutu – 1549, aflată în regiune şi cunoscută de Crimca şi de meşterii săi, arcadele deschise ale aceluiaşi pridvor amintind pe cel din Muntenia vecină, sistemul de boltire a naosului, altul decât cel moldovenesc, sunt tot atâtea dovezi despre gustul înnoitor al ctitorului care cu predilecţiile artistice pe care le avea, putem bănui că a supravegheat îndeaproape zidirea lăcaşului.
În scurtă vreme Anastasie Crimca urcă din nou treptele înaltei ierarhii a bisericii otodoxe din Moldova, şi pe vremea când era episcop de Roman, începe construirea bisericii mari pe care când o va termina era deja în scaunul mitropolitan al Moldovei.
În anul 1609 biserica mare a mănăstirii Dragomirna este deja terminată şi s-a sfinţit la 1 septembrie cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La noua biserică pisania lipseşte, ca şi când cea mai veche a bisericuţei schitului ar fi fost îndestulătoare.
Totuşi aşa cum mărturiseşte asa numitul Testament sau mai bine zis blestemul lui Crimca din 1610, mitropolitul continuă să-şi asocieze drept ctitor pe Stroici.
Elementele constructive ce au stat la execuţia bisericii mari sunt cele tradiţionale ale stilului moldovenesc, cu influenţe din ţările vecine, dezvoltate în situaţia Dragomirnei până la un nivel nemaîntâlnit anterior ei.
Pornind de la planul alungit fără absinde laterale a multor biserici din secolul al XVI-lea, având o distribuţie interioară cu pridvor, pronaos, naos şi altar, foarte apropiată de cea a bisericii Sfântul Gheorghe din Suceava vecină, biserica mare a Dragomirnei se deosebeşte de aproape toate celelalte monumente religioase anterioare prin aceea că se încheie către apus prin o absidă poligonală, ca şi biserica din Bălineşti. Ceea ce apare cu totul nou în arhitectura religoasă moldovenească, prin zidirea bisericii mari a Dragomirnei, sunt proporţiile neobişnuite.
Tendinţa de relativă înălţare a bisericilor de la sfârşitul secolului al XVI-lea se transformă la Dragomirna într-o adevărată ieşire din scară, înălţimea clădirii în raport cu lăţimea sa fiind excesivă. Dimensiune bisericii sunt: lungimea de 35 metri, lăţimea aproximativ 9,5 metri iar înălţimea de aproximativ 42 de metri.
Marele istoric Nicolae Iorga în lucrarea sa „Neamul românesc din Bucovina” afirma: „Vedere bisericii este o uimire de bucurie. E înaltă si îngustă ca o cutie de sfinte moaşte şi e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veşnic de glorie”.
Dragomirna nu are o cameră a mormintelor, însă în pridvor se află câteva pietre de mormânt, cu o sculptură de o mare simplitate, în constrast cu bogata decoraţie a bolţii. Primele trei pietre de mormânt cu inscripţie în limba slavonă, în bunăparte şterse, poartă datele de 1673 şi respectiv 1680.
Cea mai veche piatră funerară este o lespede de marmură, ce poartă inscripţie grecească, săpată în secolele II, I Î.HR., într-un oraş neidentificat de pe ţărmurile Pontului Euxin, în cinstea unui arhitect Epicrates, fiul lui Nicobulus din Bizanţ.
După tradiţie se bănuieşte că sub această piatră ar fi înmormântat un anume Dima, considerat legendarul constructor al Dragomirnei, aceasta fiind o intrepretare fantezistă, nedovedindu-se prin nici un izvor scris. Ultima piatră funerară, având săpată în partea superioară o stemă reunită a Ţării Româneşti şi a Moldovei, înscrisă într-o cunună de lauri, şi mărginită de simbolul zilei şi a nopţii, soarele şi luna, ca şi de păsări şi de flori, acoperă mormântul Mariei Balș, moartă la 1770, fiica lui Constantin Mavrocordat, fost voievod al celor două Ţări Române.
Deşi relativ bine conservată pictura Dragomirnei nu se păstreată integral. Chiar şi în naos şi altar acolo unde a fost completă, scene întregi sau numai detalii, s-au şters din cauza condiţiilor prin care monumentul a trecut de-a lungul veacurilor.
Potrivit unor tradiţii şi urme care acum câţiva ani se mai vedeau au fost picturi şi în pronaos şi în pridvor. Zugravii Dragomirnei al căror nume este încrustat pe peretele altarului, Popa Crăciun Mătieş, Popa Ignat şi Gregorie erau formaţi fără îndoială în şcoala de pictură moldovenească tradiţională.
Vremurile tulburi şi nestătătoare din primele decenii ale secolului al XVII-lea au grăbit înconjurarea bisericii Dragomirna cu puternice şi masive ziduri de apărare, cum nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru.
Această mănăstire a căpătat aspectul unei fortăreţe, datorită zidurilor de apărare pe care le-a construit în anul 1627, domnitorul Miron Barnovschi. Despre această ne înştiinţează pisania cu stema Moldovei prinsă în peretele turnului clopotniţă. Zidurile cuprind turnul clopotniţă şi patru turnuri de apărare în cele patru unghiuri ale incintei, numite astfel: Barnovschi, Gheronchie, Silvestru şi Arhimandritului.
Lucrare din piatră brută de carieră, zidurile par ca nişte impresionanţi pereţi de stâncă ridicaţi până la aproximativ 11 metri înălţime, fiind întăriţi din loc în loc cu puternici contraforţi şi la partea superioară de şirul îngust al meterezelor. Spre curtea mănăstirii, zidurile sunt prevăzute cu picioare legate prin arcade ce au ca rol de a susţine un drum de strajă.
Turnurile care accentuează impresia de masivitate a incintei se deosebesc prin înălţime şi dimensiune. La parter fiecare turn are o uşă de acces direct în curte, unele dintre ele împodobite cu chenare de piatră, purtând un decor vegetal cu frunze de stejar. Turnul clopotniţei de la intrare prezintă interes artistic prin sobra decoraţie pe care a primit-o.
Întregul ansamblu: biserica mică, biserica mare, cetatea şi egumenia, sunt remarcabile ca unitate de stil şi viziune, aceeaşi arhitectură cu simetrii studiate, cu rigori geometrice, cu tendinţe de înălţime, trădează o gândire unitară, o singură minte şi o singură voinţă de ctitor şi arhitect.
