România este astăzi un butoi de pulbere, iar responsabilitatea pentru această situație cade direct pe umerii celor care ar trebui să vegheze la siguranța națională: șefii SRI, SIE și DGIA. Este scandalos cum instituțiile de intelligence ale acestei țări au eșuat lamentabil în a identifica și neutraliza o amenințare majoră la adresa stabilității noastre politice și sociale.
Călin Georgescu, un personaj controversat cu legături suspecte, a reușit să ajungă în fruntea unei campanii electorale fără ca serviciile să descopere – sau să reacționeze la timp – faptul că ar fi fost sprijinit de Rusia. Dacă aceste informații ar fi fost culese, analizate și transmise instituțiilor competente înainte ca Georgescu să-și lanseze candidatura, România nu ar fi ajuns într-o situație atât de tensionată.
Cum e posibil ca într-o țară membră NATO și UE, cu bugete uriașe alocate serviciilor de informații, să fie ignorată o amenințare externă atât de evidentă? În loc să acționeze preventiv, cei care conduc aceste instituții au stat impasibili, lăsând timpul să lucreze în favoarea unei propagande străine care ne șubrezește suveranitatea.
Responsabilitatea este a lor – și nu doar morală, ci și legală. SRI, SIE și DGIA există pentru a proteja interesele statului român, nu pentru a asista pasiv la infiltrarea structurilor democratice de către entități ostile. Iar dacă aceste servicii nu sunt capabile să facă asta, atunci cine apără România?
Ne-am obișnuit să vedem cum „lupii” din intelligence vin cu rapoarte pompoase doar după ce criza e deja instalată. Explicații sterile, comunicate seci, lipsă de asumare. Dar aceste scuze nu mai sunt acceptabile. Siguranța națională nu este o glumă, iar incompetența celor care ar trebui să fie primii gardieni ai țării noastre este un pericol mai mare decât orice amenințare externă.
Este timpul ca șefii SRI, SIE și DGIA să răspundă pentru această catastrofă. Demisia este singurul gest de onoare pe care îl mai pot face. În lipsa unei schimbări radicale, vom continua să plătim un preț uriaș pentru pasivitatea și nepăsarea lor. România merită mai mult decât niște paznici adormiți la poarta ei.
